Două întrebări apar ori de câte ori banii sunt strâmți și, de fapt, sunt aceeași întrebare pusă de cele două părți ale mesei: câte zile am, concret, să plătesc asta? și ce pot cere de la cineva care nu m-a plătit?
Legea românească răspunde la ambele, și mai precis decât se așteaptă lumea. Instrumentul este Legea 72/2013, care transpune directiva europeană privind combaterea întârzierii la plată și guvernează obligațiile de plată între profesioniști, precum și între aceștia și autoritățile contractante.
Mai jos e forma ei practică. Sunt informații generale, nu o opinie despre contractul tău — dar dacă știi aceste patru cifre, negociezi altfel.
Când contractul tace: 30 de zile
Dacă în contract nu e prevăzut un termen de plată, termenul implicit este de 30 de zile calendaristice, iar după el încep să curgă penalitățile. Articolul 3 numără cele 30 de zile de la data primirii facturii de către debitor.
Două consecințe care scapă des:
- Lipsa unui termen nu înseamnă „când se poate”. Furnizorii cred adesea că, dacă nu s-a agreat un termen, nu există scadență. E exact invers: tăcerea îți dă automat cele 30 de zile legale, cu dobândă atașată.
- Termenul curge de la primirea facturii, iar asta e acum un fapt pe care îl poți proba exact, pentru că RO e-Factura marchează livrarea cu dată și oră. E o îmbunătățire reală față de „eu n-am primit nimic”.
Între firme: 60 de zile este plafonul
Când părțile chiar convin un termen, articolul 5 îl limitează: termenul de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice între profesioniști. Peste această durată, termenul trebuie să fie expres prevăzut în contract și justificat obiectiv — nu e ceva ce poți strecura în condițiile generale și să te aștepți să reziste.
În contractele cu autorități contractante, regulile sunt și mai stricte, iar plafonul se raportează la termenele maxime stabilite de lege, nu la ce propune autoritatea.
Citirea practică: dacă termenii standard ai unui client mare spun 90 sau 120 de zile, clauza aceea nu devine automat opozabilă doar pentru că ai semnat. Merită să știi asta înainte să o accepți ca pe o fatalitate.
Ce poți cere când întârzie
Sunt două drepturi distincte, iar majoritatea furnizorilor mici nu îl invocă pe niciunul.
Dobânda penalizatoare
Dacă părțile nu au stabilit o rată a dobânzii, se aplică dobânda legală penalizatoare, calculată conform OG 13/2011. Între profesioniști și în raporturile cu autoritățile contractante, nivelul este rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României plus 8 puncte procentuale.
Este o formulă, nu o cifră fixă, și e scrisă intenționat așa aici: rata de referință este rata dobânzii de politică monetară a BNR și se mișcă. Rata în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se aplică pentru tot semestrul, așa că o creanță întinsă pe mai multe luni se poate calcula pe segmente. Ia rata de referință curentă de la BNR, nu dintr-un articol — inclusiv din acesta.
Observă cât de mult înseamnă „+8” în practică. E gândit să fie mai scump decât creditul bancar, pentru că tot rostul directivei a fost să oprească firmele mari din a-și trata furnizorii ca pe o linie de credit ieftină.
Cei 40 de euro
Aceasta e prevederea pe care aproape nimeni nu o folosește. Conform articolului 10, creditorul care are dreptul la dobândă penalizatoare poate pretinde și contravaloarea în lei a sumei de 40 de euro, cu titlu de despăgubire pentru costurile de recuperare — fără să trebuiască să dovedească vreun cost efectiv și în plus față de dobândă.
Patruzeci de euro nu îți schimbă anul. Dar se acordă per creanță, nu cere nicio probă și există exact ca urmărirea unei facturi mici să nu fie irațională economic. Pentru un furnizor cu o sută de plăți întârziate pe an, încetează să mai fie o eroare de rotunjire.
Cum se citește din partea plătitorului
Tot ce e mai sus se scrie de obicei ca sfat pentru cel neplătit. E cel puțin la fel de util în direcția cealaltă, pentru că îți arată cât te costă propriile întârzieri.
Dacă îți plătești furnizorii cu întârziere ca rutină — și multe firme o fac, nu din rea-credință, ci pentru că runda de plăți e o după-amiază manuală care tot alunecă — acumulezi o datorie la rata de referință plus opt puncte, plus 40 de euro de fiecare dată, indiferent dacă ți le facturează cineva sau nu. Majoritatea furnizorilor nu le cer niciodată. Cei destul de mari cât să aibă un departament de colectare, da.
Mai există și un cost care nu se vede în bani și apare mai devreme: furnizorii plătiți târziu își ajustează discret prețul. Oferta crește, prioritatea scade și nu îți spune nimeni de ce.
Patru lucruri de făcut
- Citește termenul de plată din primele zece contracte de furnizori. Nu din toate. Din cele zece care contează.
- Verifică dacă termenii standard ai vreunui client depășesc 60 de zile și reține că plafonul există, înainte de următoarea reînnoire.
- Datează de la factură, nu de la e-mail. Cu e-Factura, livrarea are marcaj temporal — folosește-l în ambele direcții.
- Fă runda de plăți plictisitoare. Aproape toată întârzierea de rutină e o problemă operațională, nu o decizie. Articolul despre plata facturilor din e-Factura se ocupă de frecarea care o produce, iar cel despre cine aprobă plățile, de pasul de aprobare care devine cel mai des gâtuitura.
Să ai scadențele la vedere
Scadențele sunt utile doar dacă le vezi. OpenPay scoate facturile de la furnizori din ANAF într-o singură listă, așa că ce e de plătit, și când, e un singur ecran, nu un folder cu fișiere XML descărcate — iar plata se inițiază cu banca ta din aceeași listă, după ce ai aprobat-o.
Dacă te îngrijorează mai degrabă calendarul de conformare decât cel comercial, e-Factura în 2026 acoperă termenele de pe partea ANAF.